Istoria Icoanei

acă paşii te vor purta vreodată, iubite pelerin, pe potecile frământate cu dragoste, credinţă şi suferinţă ce duc spre Mănăstirea Vărzăreşti, nu-i opri. Lasă-i să te conducă acolo, la Maica Domnului, unde vei putea sta de vorbă într-o chilie modestă cu unul dintre acei oameni ai jertfei, fără renume şi fără aureole. Vei vedea în ochii lui smeriţi şi pururi plecaţi spre pământ cerul şi vei simţi cum din inima sa se înalţă un imn de slavă către Dumnezeu. Vei fi atunci învăluit într-o lumină nematerialnică, într-o împăcare şi o bucurie, care fără cuvinte îţi vor da răspuns la cele mai grele întrebări ale existenţei. Abia atunci vei înţelege că Sfinţenia există şi este atât de aproape de noi, încât nu o putem vedea, pentru că este ascunsă în umbra smereniei, într-un colţ al mănăstirii.

Din puţinele informaţii care se deţin se ştie că Icoana Maicii Domnului a fost adusă (se presupune) de la Mănăstirea Rudi la răscrucea veacurilor XIX şi XX. Monahia Eleonora, care a venit în mănăstire în anul 1922, afirma că la intrarea sa în mănăstire Icoana se afla aici. Inscripţia de pe îmbracămintea de metal a Icoanei mărturiseşte că această icoană a fost reparată şi re-înnoită în anul 1901. O eventuală legătură a Mănăstirii Rudi cu Mănăstirea Vărzăreşti, ce ar face posibilă explicaţia acestei presupuneri, ţine de anul 1828, când Schitul Rudi devine schit de femei şi sunt aduse călugăriţele din Sărătură în număr de 25. După familiarizarea lor cu noul locaş, opt dintre acestea preferă să se transfere la Mănăstirea Vărzăreşti. În anul 1847, la 3 ianuarie, prin dispoziţia Consistoriului Duhovnicesc, sunt tranferate de la Schitul Rudi la Mănăstirea Vărzăreşti monahiile Magdalena şi Evdochia, care aveau sub 70 ani şi aveau o trăire înaltă. Aşadar, putem admite că între cele două schituri existau careva legături, mai ales prin eventuale corespondenţe între maicile care au fost despărţite.

Cândva această Icoană a trecut printr-un incendiu, dar n-a ars, fapt care a fost receptat ca o minune şi datorită căruia Icoanei i se atribuie denumirea de Făcătoare de minuni, dovedindu-se în timp că nu era o simplă icoană, ci ceva deosebit. Despre un eventual incendiu la Mănăstirea Vărzăreşti nu este menţionat nicăieri, ceea ce ne motivează să credem că Icoana a ars în altă mănăstire, după care a fost adusă la Mănăstirea Vărzăreşti. În Procesul verbal din 1 martie 1943, în lista de inventar este trecută şi această icoană la nr.216, separat de celelalte icoane: Icoana Maicii Domnului aurită şi înrămată, care se estima la 180 mii lei. Este unicul obiect de valoare al mănăstirii, iar preţul lui echivala, raportat la acea vreme, cât 121 ha de pădure.

Până la închiderea mănăstirii, se ştie despre Icoană că se găsea în ambele biserici, conform anotimpului; în perioada caldă a anului Icoana se afla în biserica de vară cu hramul „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”, iar iarna – în biserica de iarnă a „Naşterii Maicii Domnului”, mângâind şi ajutând cu puterea ei cerească măicuţele şi surorile ce îi slujeau. Odată cu închiderea Mănăstirii Vărzăreşti, în 1959, încep şi peregrinările Icoanei Maicii Domnului.

Unica mângâiere pentru vieţuitoarele mănăstirii în această perioadă plină de încercări erau razele luminoase ce izvorau din chipul Maicii Domnului din Icoana sa Făcătoare de minuni. Ea le era arvuna în nădejdea unor timpuri mai bune, dar s-a dovedit că nu pentru multă vreme. Din „biografia” Icoanei aflăm că în ziua în care au sosit camioanele să încarce odoarele mănăstirii pentru a fi transportate, două surori mai tari de fire (sora Alexandra şi sora Elisaveta) şi-au adunat tot curajul şi au intrat în biserică prin altar, fără a fi observate de nimeni. Au luat Icoana Maicii Domnului şi au dus-o în chilia surorii Elisaveta, care se afla în apropierea bisericii. Peste puţin timp sora Elisaveta s-a mutat cu traiul în sat, iar Icoana a fost luată de sora (N) în chilia sa, unde se adunau maicile şi surorile şi se rugau Preacuratei. De era secetă, în ziua în care se făceau rugăciuni pentru ploaie în acea chilie, până seara ploua numaidecât. Iar când ploaia ţinea prea mult timp, ele făceau rugăciuni pentru contenirea ei şi ploaia înceta. Într-o noapte a anului 1977, în timpul cutremurului de pământ, maicile şi surorile au alergat la Icoana Maicii Domnului şi mare le-a fost mirarea, când au văzut candelele din faţa ei aprinse, nefiind aprinse mai înainte. Candelele s-au aprins de la sine.

Minunile, prin care Maica Domnului le încredinţa pe maici că este cu ele, au încetat odată cu hotărârea surorii (N) de a da icoana unei rude de a ei, care era preot, sub pretextul de a fi protejată mai bine. Din acel moment începe adevărata peregrinare a icoanei. Zadarnică s-a dovedit a fi împotrivirea celorlalte maici de a nu da icoana şi de a priveghea la chilia surorii Alexandra, căci aceasta, văzând că nu poate scoate icoana din chilie ziua, pentru că era păzită de maici, a acoperit-o cu o pânză şi în toiul nopţii a dus-o la o maşină care aştepta mai la deal de mănăstire, lângă cimitir. Din acel moment sora (N) nu a mai primit în chilia ei pe nimeni pentru a ascunde fapta săvârşită. Însă ea nu a reuşit să ascundă aceasta de inimile simţitoare care locuiau prin apropiere. Celelalte vieţuitoare au început să o mustre pentru că a îndrăznit să dea comoara mănăstirii pe mâini străini, iar Maica Domnului i-a mustrat pe cei care au scos-o din casa ei şi pe drum s-a produs un accident, în urma căruia părintele a rămas cu piciorul fracturat. Prea mare a fost hotărârea şi învârtoşarea inimii lor, căci nu au priceput lucrarea dumnezeiască. Când sora (N) a înţeles greşeala pe care o făcuse, era deja târziu, pentru că rudele ei refuzau să înapoieze icoana mănăstirii.

Acum, maicile chiar rămaseră „văduve” de orice mângâiere şi pribege într-o lume ostilă lor. Atât pe cât era posibil coborau la biserica parohială din vale unde înălţau rugile lor fierbinţi şi-şi plângeau amarul, mulţumind lui Dumnezeu şi pentru bucurii, şi pentru necazuri, zicând: Slavă Domnului pentru toate!

Despre reîntoarcerea Icoanei la Mănăstire putem oferi următoarele informaţii: în anul 1994 mănăstirea a fost oficial redeschisă. Obştea monahală începuse să crească. Surorile nou-venite la mănăstire au aflat istoria mănăstirii din amintirile maicilor bătrâne care mai trăiau. Nu se putea ca maicile, în povestirile lor, să evite a spune că mănăstirea deţinea o icoană făcătoare de minuni, unicul lucru pe care îl putuse salva şi care le-a fost luată într-un chip mişelesc şi despre care nu mai ştiau nimic de multă vreme. La auzul acestora, dar mai ales în situaţia de criză prin care trecea mănăstirea, aflarea icoanei era mai mult decât ceea ce putem înţelege prin „dorită înapoi acasă”. Deşi au început să caute icoana prin diferite metode după indicaţiile oferite de maicile bătrâne, zadarnică le-a fost căutarea, nimeni nu le-a putut da vreo informaţie corectă despre locul unde s-ar putea afla Icoana. Totul era de nedescifrat omeneşte, până într-o zi când s-a petrecut marea minune – a sunat o rudă de-a surorii (N), anunţând că peste câteva zile va aduce o icoană a Maicii Domnului. Nimeni nu a bănuit că anume aceasta va fi Icoana mult căutată. Aşa se face că la 11 mai 1997 icoana a fost adusă înapoi la Mănăstirea Vărzăreşti.

Minunile săvârşite de Maica Domnului prin Icoana sa sunt nenumărate. În cinstea ei, ca semn de mulţumire pentru darul oferit, obştea maicilor a alcătuit un acatist spre lauda Precuratului ei nume, în care se conţin şi unele stihuri ce se referă la peregrinarea Icoanei. Prăznuirea Icoanei se face anual în data de 17 mai, când are loc procesiunea cu Icoana.

Alături de Egumena cerească, Mănăstirea Vărzăreşti are ca îndrumători în urcuşul mântuirii, atât prin exemplul vieţii lor, cât şi prin prezenţa vie, pe cei pe care Biserica Răsăritului îi cinsteşte ca „îndrumători ai călugărilor şi împreună vorbitori cu îngerii”, adică moaştele Sfinţilor Stareţi de la Optina, ale Cuvioşilor Iov şi Amfilohie de la Poceaev, ale Sf. Serafim de la Sarov, Sf. Alexie din Carpaţii Rusiei, ale Cuviosului Moise Ungurul de la Lavra Kievo-Pecerska, ale Cuvioşilor Iona şi Teofil cel nebun pentru Hristos, ale Sf. Alexie de la Kiev, ale Fericitei Maici Matrona de la Moscova, ale Sf. Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, ale Sfinţilor Marilor Mucenici Gheorghe şi Dimitrie, cu ale căror rugăciuni şi pentru ale lor rugăciuni Dumnezeu să ne miluiască pe toți. Amin.